Suveranismul reprezintă o reacție emoțională la globalizare, transformând identitatea națională într-un simbol absolutizat. El promovează o viziune închisă, respingând valorile universale și accentuând diferențele până la punctul de a nega orice posibilitate de dialog comun. Acest curent duce la izolarea societăților, blocând orice perspectivă de colaborare internațională.
Pe de altă parte, populismul se manifestă ca un fenomen fluid și imprevizibil, lipsit de coerență ideologică. El se construiește pe promisiuni grandioase și pe nostalgia unui trecut idealizat, fără a oferi soluții practice la problemele reale. Liderii populisti exploatează emoțiile și teama, creând o imagine a unui viitor glorios care, în realitate, rămâne doar o iluzie.
De la Budapesta la Washington, de la Roma la Buenos Aires, populismul adoptă nuanțe diferite, dar păstrează elemente comune: exaltarea identității colective, respingerea raționalității și promovarea unei credințe oarbe într-o conducere providențială. Acest fenomen nu se sfiește să combine contradictii, amestecând nostalgie, frică și resentimente într-un discurs care atrage prin simplitatea lui aparentă.
În esență, atât suveranismul, cât și populismul, se nutresc din insecurități și oferă răspunsuri iluzorii la provocări complexe. Ele reprezintă o escaladare a retragerii din dialogul democratic și o căutare a unor certitudini false într-o lume în continuă schimbare.
