La 30 august 1941, la Tighina, a fost semnat un acord între România și Germania nazistă privind administrarea Transnistriei, teritoriu aflat sub controlul trupelor române și germane. Acest document, denumit ulterior Convenția de la Tighina, a stabilit cadrul de gestionare a zonei dintre Nistru și Bug, precum și atribuțiile fiecărei părți în ceea ce privește securitatea și exploatarea economică.
Înțelegerea a fost semnată de generalul Nicolae Tătăranu, reprezentant al României, și de generalul Arthur Hauffe, delegat al Germaniei. Acest act a venit la puțin peste două luni de la lansarea Operațiunii Barbarossa, în care România, condusă de mareșalul Ion Antonescu, a acționat ca principal aliat al Germaniei pe frontul de est.
Convenția a reglementat împărțirea responsabilităților: România a primit atribuții de securitate și exploatare economică în zona dintre Nistru și Bug, iar în teritoriul de la Bug până la Nipru, forțele române s-au ocupat de securitate, în timp ce Germania a preluat controlul asupra resurselor economice.
Un aspect notabil al documentului a fost prevederea referitoare la populația evreiască. Textul menționa că „evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent” și stipula concentrarea acestora în tabere de muncă, cu intenția declarată a unei eventuale evacuări spre est după încheierea operațiunilor militare.
Deși au existat cereri interne pentru anexarea Transnistriei, guvernul român a evitat să facă o asemenea declarație oficială în timpul războiului. Motivul principal a fost teama că o eventuală anexare ar fi putut slăbi poziția României în eventuale negocieri privind Transilvania de Nord, cedată Ungariei în 1940.
Acordul de la Tighina a reprezentat un moment semnificativ în evoluția situației din regiune, având implicații majore atât din punct administrativ, cât și umanitar, afectând soarta comunităților locale, în special a evreilor.
