Pe 30 august 1941, la Tighina, a fost semnat un acord între România și Germania nazistă privind administrarea teritoriului cunoscut sub numele de Transnistria, ocupat de forțele militare române și germane. Documentul, denumit ulterior Convenția de la Tighina, a stabilit cadrul de cooperare dintre cele două state în ceea ce privește securitatea și exploatarea economică a zonei.
Acordul, semnat de generalul Nicolae Tătăranu pentru România și de generalul Arthur Hauffe pentru Germania, a contravinut înțelegerilor preliminare dintre Hitler și Ion Antonescu, stabilite la München în iunie 1941. Inițial, liderul german oferise României teritorii din Ucraina sovietică, fără a preciza însă momentul predării acestora. Ulterior, forțele germane s-au opus cedării teritoriilor pe perioada operațiunilor militare, ceea ce a condus la încheierea unui acord de administrare comună.
Convenția a împărțit teritoriul dintre Nistru și Bug sub administrație română, iar zona dintre Bug și Nipru sub responsabilitate mixtă – securitatea asigurată de România, iar exploatarea economică de Germania. Deși au existat cereri pentru anexarea Transnistriei, guvernul român a evitat să facă o astfel de declarație oficială, temându-se că aceasta ar fi putut slăbi poziția țării în privința Transilvaniei de Nord, cedată Ungariei în 1940.
Unul dintre cele mai controversate aspecte ale acordului a fost prevederea referitoare la populația evreiască. Articolul 7 stipula că evreii nu puteau fi evacuați imediat peste Bug, ci urmau să fie internați în tabere de muncă până când evacuarea spre est ar fi devenit posibilă. Această dispoziție a avut consecințe dramatice pentru comunitățile evreiești din regiune.
Acordul de la Tighina a reprezentat un moment cheie în istoria administrării teritoriilor ocupate și a reflectat dinamica complexă a alianței dintre România și Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
