Pe data de 30 august 1941, la Tighina, a fost semnat un acord între România și Germania nazistă privind administrarea teritoriului cunoscut sub numele de Transnistria, aflat sub controlul trupelor române și germane. Acest document, denumit ulterior Convenția de la Tighina, a stabilit cadrul juridic și administrativ pentru gestionarea zonei dintre Nistru și Bug.
Înțelegerile au fost semnate de generalul de brigadă Nicolae Tătăranu, reprezentând România, și de generalul de brigadă Arthur Hauffe, în numele Germaniei. Evenimentul a avut loc la aproximativ două luni de la lansarea Operațiunii Barbarossa, în care România, condusă de mareșalul Ion Antonescu, s-a alăturat efortului de război al Axei împotriva Uniunii Sovietice.
Convenția a reglementat împărțirea responsabilităților privind securitatea și exploatarea economică a teritoriului. Zona dintre Nistru și Bug a fost plasată sub administrație română, iar cea dintre Bug și Nipru a rămas sub control german din punct de vedere economic, cu menținerea atribuțiilor de securitate în sarcina forțelor române.
Un aspect semnificativ al documentului a fost prevederea referitoare la populația evreiască. Textul convenției stipula că „evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în momentul de față”, prevăzând concentrarea acestora în tabere de muncă până când evacuarea spre est va putea fi realizată. Aceste dispoziții au deschis calea pentru deportări și măsuri drastic împotriva comunității evreiești.
În ceea ce privește statutul juridic al teritoriului, autoritățile române au evitat să declare anexarea Transnistriei, optând pentru un regim de ocupație militară. Această decizie a fost influențată și de temerea că orice pretenție teritorială ar putea afecta revendicările României asupra Transilvaniei de Nord, cedate Ungariei în 1940.
Convenția de la Tighina a reprezentat un moment decisiv în implicarea României în al Doilea Război Mondial, având implicații majore atât din punct de vedere strategic, cât și umanitar, cu consecințe profunde asupra populației civile din regiune.
