La 85 de ani, don Gino Rigoldi trăiește pe „aripile fericirii”. Motivul? Întâlnirea cu doi tineri pe care i-a luat sub aripa sa acum 12 ani, când aceștia erau copii cu probleme de comportament, abandonați de toți. Astăzi, unul este topograf, celălalt fizioterapeut, amândoi căsătoriți și cu vieți stabilite. „Erau considerați gunoaie sociale. Acum sunt profesioniști”, mărturisește el.
Vara lui don Gino a fost dedicată, ca de altfel întreaga lui viață, celor nevoiași. Între vizite la Institutul Penal pentru Minori „Cesare Beccaria” din Milano și călătorii în România, preotul italian continuă să își dedice timpul copiilor. Acum un sfert de veac, el a înființat în județul Vâlcea primele case familiale, care au înlocuit vechile orfelinate.
„Acolo, afecțiunea debordează”, spune don Gino. „Copiii nu sunt oaspeți – sunt fii și fiice”. În aceste comunități, viața are reguli, teme și orare, dar totul este străbătut de sentimentul că fiecare face parte dintr-o familie adevărată.
Anul acesta, don Gino a venit în România însoțit de aproximativ 20 de voluntari, tineri care au ales să-și petreacă vacanța alături de copiii din comunități. „Îi vezi la început surprinși de avalanșa de îmbrățișări. Apoi, devin frați mai mari – îi lasă pe cei mici să se joace, să gătească, să inventeze excursii”, povestește el.
La sosirea sa, zeci de copii aleargă să-l întâmpine. Printre ei se află și Peter, un băiețel de cinci ani cu ochii foarte negri, care încă nu merge la școală. „El spune că sunt tatăl lui”, mărturisește don Gino cu emoție.
Zâmbetul său ironic și inteligent l-a însoțit de-a lungul întregii vieți. Datorită lui, sute de copii și-au găsit drumul spre independență. În prezent, în comunități sunt 30 de tineri care se pregătesc pentru viitor. „O armată de viitoare asistente medicale, zidari, profesoare. Oameni cu un viitor incert care se vor descurca pe propriile picioare”, spune don Gino cu mândrie.
În spatele acestei povești de succes se ascund însă și lupte. Statul italian a redus cu jumătate contribuțiile acordate, dar o bancă importantă a intervenit pentru a menține proiectul. Comunitățile din România sunt încă conduse de Lidia, o româncă de peste 70 de ani cu spatele încovoiat de decenii de muncă neîncetată. „Este o stâncă, dar o văd puțin obosită. Are nevoie de cineva care să-i stea alături. Munca ei este nesfârșită”, remarcă preotul.
Nici el nu-și ascunde propria fragilitate. „Probabil va trebui să găsesc o soluție și pentru mine, cu niște «copii» în minus. Dar nu voi trăi niciodată singur și, mai presus de toate, nu voi lăsa pe nimeni pe stradă. Toată viața am găsit soluții pentru mine și pentru alții. O voi face și de data asta”, afirmă cu hotărâre.
Deși glumește că ar vrea să „demisioneze din toate funcțiile”, știe prea bine că rămâne un punct de referință atât în Italia, cât și în România, mai ales pentru adolescenții pe care nu vrea să-i abandoneze. „Viitorul pe care mi-l doresc pentru ei este sigur și fericit. Asta este tot ce contează”, spune el.
Reflectând asupra întregii sale experiențe, don Gino găsește firul care ține totul laolaltă: „Dacă mi-ar fi fost frică să greșesc, nu aș fi făcut nimic. Relațiile sunt singurul leac care funcționează cu adevărat, chiar și împotriva fricii. Fără manuale, fără rețete. Este un chip care întâlnește alt chip”.
Structurile se pot închide, rolurile trec, dar relația rămâne – mai tenace decât timpul, mai puternică decât vârsta. Și vocea lui don Gino, chiar și la sfârșitul verii, rămâne fermă: „Când vezi copiii înflorind, când îi vezi că își recapătă puțin încredere… iată, asta este viața mea”.
